AL FLORIN ŢENE

În câteva articole de analiză, pe care le-am publicat în diferite reviste literare, scriam că, atât critica literara cât si dezbaterile literare de azi trăiesc din amintirile comunismului. În contextul vieţii literare de astăzi , cu consecinţe incalculabile în educarea tineretului nostru este fenomenul de reciclare a „mastodonţilor” artificiali „umflaţi”, vinovaţi’că au făcut jocul puterii comuniste. Aceşti „mastodonţi” aduşi până la „genialitate” s-au folosit de relaţiile lor pentru a-şi publica aberaţiile postmodern’iste, de a beneficia de multe facilităţi materiale, în timp ce masa mare de muritori suferea cele mai cumplite lipsuri.

Aceştia „jucau” si mai joacă şi’azi destinele literaturii române, impunând „valorile” şi ierarhiile artificiale, conform mentalităţii implementate de comunism, de care nu se pot debarasa. Ab initio, trebuie să spunem că, în perioada comunistă când era în vogă post-modemismul, care, prin acel text abscons nu făcea decât jocul propagandei de partid, iar înţelegerea şi interpretarea operelor literare în raport cu societatea se făcea în funcţie de necesitatea propagandei.

După evenimentele din decembrie 1989, când cenzura politică a dispărut, şi-a făcut simţită prezenţa un nou curent literar, pe care l-am denumit proglobmodernul, fenomen semnalat şi de Eugen Simion, dar care l-a denumit neinspirat „post-post-modemul” („Fragmente critice”, vol. II,1998). Acest nou curent aduce o prospeţime şi o descătuşare a ideilor, ştergând din calea lui artificialul din texte, atât de promovat de optzecişti, care au rămas>>>>

În copilăria mea petrecută în oraşul Drăgăşani pe o uliţă nu depar­te de casa în care a locuit Gib T. Mihăescu, şi unde toamna fierbea mustul în struguri, nu mi am pus niciodată întrebarea de ce respir. Era ceva biologic, firesc, dat de Dumnezeu pentru supravieţ uire. La fel nu mi am pus întrebarea de ce scriu când la vârsta de 14 ani, am aş ternut primele gânduri în catrene, care recitindu le îmi produceau fiori, inefabile sen­timente necunoscute până atunci. Acea intimă exteriorizare a trăirilor, consemnate într un carneţ el, nu a fost cunoscută mulţi ani de către pă­rinţi, colegi şi prieteni.

La fel ca respiraţia, scrisul îl consideram, încă de pe atunci, ceva venind din interiorul biologicului, o necesitate de supravieţuire, o con­centrată ascultare a glasului interior cu sentimentul unei universale atonii.

După debutul meu în revista „Tribuna” (1959) cu poezia „Eu m-am născut când…” şi puţin mai târziu când eram student, prin anul 1964, chiar mi am pus întrebarea de ce scriu. Şi tot eu îmi răspundeam: fiindcă am ceva de comunicat semenilor. În acest sens ră spundeam într un interviu în cotidianul „Secera şi Ciocanul” din Piteşti (1965).

În poeziile mele de început cântam copilă ria ca timp mitic, evocat fără recursuri proustiene. Erau tulbură toare retrăiri, neminate>>>>

Un poet al melodiei interioare este Teofil Răchiţeanu în volumul Efulguraţii,Editura SEDAN,Cluj-Napoca,în care şi-a adunat în această antologie de 525 de pagini poezii ce au fost realizate toate,înainte de 1990,pe parcursul a aproximativ douăzeci de ani.(Nota autorului).

Tomul este structurat în 14 cicluri,purtând titlurile a tot atâtea volume de poezie publicate în perioada anunţată de autor,până în anul 2002.Poemele lui Teofil Răchiţeanu sunt ,în felul său aparte,o teofilină Cântare-a cântărilor,ele sunt caste,fără prihană,imaginând parcă o lume imperială,deşi de o concreteţe palpabilă,dar,în acelaşi timp,de domeniul evanescenţelor.(Teohar Mihada).La care eu adaug cultul poetului pentru imagini emblematice,al plasticizărilor,al versurilor încărcate de patos ,eleganţă şi suficienţe în ornamentaţia lor calculată:Turnul,în noapte,profilat pe cer./Luminile în candeli lin s-au stins./In vechi firide paznicii zac morţi./Vechi,ornicele picură de plîns.(vechi ,ornicele picură de plîns).Imaginaţia este frisonată de eu ,este galantă,somtuoasă şi,uneori,hrănită din elanuri baroce producând o plasticitate,apparent comună,dar originală şi surprinzătoare:Castelul vechi,pe-o vale,în amurg-/Prin geam paloarea zilei se filtrase-/Pulberea vremii se aşterne lin/Pe dealuri,frunţi,coloane,turnuri,case. (Luminile în candeli parc-au plîns). Afectarea suferinţei>>>>

In evoluţia şi viaţa omului fenomenele naturale au avut şi vor avea un rol definitoriu.Ele şi-au lăsat amprenta atât în folclor,în cronici,dar şi în literatura cultă. Cronicarii consemnează în paginile lor influenţa unor fenomene naturale asupra domniilor sau războaielor.Nu de puţine ori cronicarul Grigore Ureche credea în”semne”cu conexiuni benefice(“negura” care a a învăluit tabăra turcească) şi în apariţii cu capacitate de predicţie.(Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan-Vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă).La fel consemna ,într-o relaţie indisolubilă,întâmplări ale domnitorilor marcate de fenomene naturale,cum ar fi:Stolnicul Constantin Cantacuzino,sau în Letopiseţul Bălenilor(apucă Chimir Ianoş de încălecă,şi,grăbindu-l,nu avea încotro mai face,ci dete peste un heleşteu,să treacă,dar,alunecând calul,căzu cu el jos.Turcii încă îl împresurară,şi-l lăiară:). Exemple sunt nenumărate la cronicari,dar fenomenele naturale,ca fatalitate,le regăsim şi în folclorul nostru(vezi:Mioriţa,Meşterul Manole,etc),dar şi în poezia cultă.

Această problemă doresc s-o abordez prin prizma poeziilor a trei poeţi contemporani:Nichita Stănescu,Valeriu Bârgău şi Ion Cristofor.Dacă la autorul volumului Sensul iubirii(1960),Pe câmpul-îngheţat caii mureau câte unul,/în picioare,cu ochii deschişi,de piatră.(Pe câmpul de piatră),fenomenul îngheţului având un rol în soarta acestor animale,pe care Vântul îi răsturna pe rând,la Valeriu Bârgău iarna are influenţă>>>>

Era într-o zi de sfârşit de februarie a.c.Dimineaţa deschisese ochii mijind a lumină de primăvară.Cinci iubitori de istorie şi literatură s-au întâlnit în faţa statuii lui Horea,de pe strada Horea,din Cluj-Napoca pentru merge, cu un autoturism, în comuna Horea din judeţul Alba, la festivităţile ce marcau 223 de ani de la martiriul lui Horea,Cloşca şi Crişan,conducătorii Răscoalei ţăranilor români din Transilvania(1784-1785).

Roţile autoturismului înfăşurau kilometri după kilometri îndreptându-se spre Ţara Moţilor.Parbrizul se transformase într-un ecran al unui film despre cele cinci ipostaze ale roatei:”Roata Luminii”,”Roata olarului”,”Roata Norocului” şi “Roata Morţii”.Peisajele de pe Valea Arieşului scăldate într-o lumină vioaie ne făceau nouă,celor cinci din autorurism:Vasile B.Gădălin,Sorin Matei,Lazăr Morcan,Ioan Potinteu şi Al.Florin ŢENE,fi de sânge ai acestui ţinut de baladă,sau adoptivi, să înţelegem spiritul de libertate al moţilor.Arieşul curgea tumultos purtând mai departe ,în şoaptele valurilor,veşnicia credinţei strămoşeşti,a luminii şi iubirii de neam şi moşie,dar şi iertarea pentru cele petrecute sub Roata Morţii,însă nu şi uitarea. La intrare, comuna Horea ne-a întâmpinat cu Poarta Monumentală sculptată în lemn cu imagini din istoria locului,dar şi cu MONUMENTUL ROATA LUI HOREA, conceput de clujeanul Lazăr Morcan, cu ani în urmă, lângă un izvor care parcă murmura cuvintele”Fie ca niciodată ROATA să nu mai taie drepturile>>>>

“Suflu de epopee”, scria Petru Comarnescu în “Revista Fundaţiilor”, nr. 8, din 1945 (pag. 358), “are povestirea “Fraţii Jderi” numai pentru cã epicul se îmbinã aici cu liricul, dar mai ale pentru cã totul este închegat pe un plan de mãreţie fantasticã”. Caracteristicã dominantã a operei sadoveniene de inspiraţie istoricã, fiindcã acesta reînvie istoria într-o concepţie originalã, convingãtoare prin amãnunte şi claritate provenitã din “mãreţia fantasticã”. Cercetând cronici şi opere de erudiţie autorul “Fraţilor Jderi” a recreat istoria, folosindu-se de legende şi balade, dupã ce a fost impresionat de relicvele mânãs-tirilor, cetãţilor, a inscripţiilor, dar şi de scrierile cronicarilor. De fapt, autorul reactualizeazã trecutul istoric al Moldovei folosindu-se de personaje autentice preluate din cronici şi documentele vremii dar introducând în povestiri şi romane nenumãrate fi-guri create de fantezia sa. Istorice sadoveniene emanã vibraţii lirice, dar ne îndeamnã şi la o interpretare esteticã, având un plus de sensibilitate, inclusiv “raţiunea inimii”. Din pãcate, unii elevi, profesori şi cineaşti (vezi: Sergiu Nicolaescu) au interpretat ca adevãr aceastã ficţionalizare a istoriei, şi, de aici, nu a fost decât un pas spre mitologizare. Încât multe manuale de istorie, şi chiar Nicolae Iorga, au abordat istoria din acest punct de vedere. Fenomen ce-l regãsim şi astãzi. Evocarea figurilor istorice din romanele sadoveniene s-a fãcut prin construcţia unei ambianţe istorice provenite din cadrul natural şi cel folcloric.În “Un prieten al nostru” Sadoveanu scria: “Nu sunt realitãţi numai clãdirile de piatrã şi petecile de hârtie; mitul pãstreazã eternitãţii ramura sufletului generaţiilor.”. Talentul sadovenian “construieşte trecutul în imagini vii, scriitorul înţelegând>>>>