Aceştia „jucau” si mai joacă şi’azi destinele literaturii române, impunând „valorile” şi ierarhiile artificiale, conform mentalităţii implementate de comunism, de care nu se pot debarasa. Ab initio, trebuie să spunem că, în perioada comunistă când era în vogă post-modemismul, care, prin acel text abscons nu făcea decât jocul propagandei de partid, iar înţelegerea şi interpretarea operelor literare în raport cu societatea se făcea în funcţie de necesitatea propagandei.

După evenimentele din decembrie 1989, când cenzura politică a dispărut, şi-a făcut simţită prezenţa un nou curent literar, pe care l-am denumit proglobmodernul, fenomen semnalat şi de Eugen Simion, dar care l-a denumit neinspirat „post-post-modemul” („Fragmente critice”, vol. II,1998). Acest nou curent aduce o prospeţime şi o descătuşare a ideilor, ştergând din calea lui artificialul din texte, atât de promovat de optzecişti, care au rămas>>>>

În copilăria mea petrecută în oraşul Drăgăşani pe o uliţă nu depar­te de casa în care a locuit Gib T. Mihăescu, şi unde toamna fierbea mustul în struguri, nu mi am pus niciodată întrebarea de ce respir. Era ceva biologic, firesc, dat de Dumnezeu pentru supravieţ uire. La fel nu mi am pus întrebarea de ce scriu când la vârsta de 14 ani, am aş ternut primele gânduri în catrene, care recitindu le îmi produceau fiori, inefabile sen­timente necunoscute până atunci. Acea intimă exteriorizare a trăirilor, consemnate într un carneţ el, nu a fost cunoscută mulţi ani de către pă­rinţi, colegi şi prieteni.

La fel ca respiraţia, scrisul îl consideram, încă de pe atunci, ceva venind din interiorul biologicului, o necesitate de supravieţuire, o con­centrată ascultare a glasului interior cu sentimentul unei universale atonii.

După debutul meu în revista „Tribuna” (1959) cu poezia „Eu m-am născut când…” şi puţin mai târziu când eram student, prin anul 1964, chiar mi am pus întrebarea de ce scriu. Şi tot eu îmi răspundeam: fiindcă am ceva de comunicat semenilor. În acest sens ră spundeam într un interviu în cotidianul „Secera şi Ciocanul” din Piteşti (1965).

În poeziile mele de început cântam copilă ria ca timp mitic, evocat fără recursuri proustiene. Erau tulbură toare retrăiri, neminate>>>>

Tomul este structurat în 14 cicluri,purtând titlurile a tot atâtea volume de poezie publicate în perioada anunţată de autor,până în anul 2002.Poemele lui Teofil Răchiţeanu sunt ,în felul său aparte,o teofilină Cântare-a cântărilor,ele sunt caste,fără prihană,imaginând parcă o lume imperială,deşi de o concreteţe palpabilă,dar,în acelaşi timp,de domeniul evanescenţelor.(Teohar Mihada).La care eu adaug cultul poetului pentru imagini emblematice,al plasticizărilor,al versurilor încărcate de patos ,eleganţă şi suficienţe în ornamentaţia lor calculată:Turnul,în noapte,profilat pe cer./Luminile în candeli lin s-au stins./In vechi firide paznicii zac morţi./Vechi,ornicele picură de plîns.(vechi ,ornicele picură de plîns).Imaginaţia este frisonată de eu ,este galantă,somtuoasă şi,uneori,hrănită din elanuri baroce producând o plasticitate,apparent comună,dar originală şi surprinzătoare:Castelul vechi,pe-o vale,în amurg-/Prin geam paloarea zilei se filtrase-/Pulberea vremii se aşterne lin/Pe dealuri,frunţi,coloane,turnuri,case. (Luminile în candeli parc-au plîns). Afectarea suferinţei>>>>

Această problemă doresc s-o abordez prin prizma poeziilor a trei poeţi contemporani:Nichita Stănescu,Valeriu Bârgău şi Ion Cristofor.Dacă la autorul volumului Sensul iubirii(1960),Pe câmpul-îngheţat caii mureau câte unul,/în picioare,cu ochii deschişi,de piatră.(Pe câmpul de piatră),fenomenul îngheţului având un rol în soarta acestor animale,pe care Vântul îi răsturna pe rând,la Valeriu Bârgău iarna are influenţă>>>>

Roţile autoturismului înfăşurau kilometri după kilometri îndreptându-se spre Ţara Moţilor.Parbrizul se transformase într-un ecran al unui film despre cele cinci ipostaze ale roatei:”Roata Luminii”,”Roata olarului”,”Roata Norocului” şi “Roata Morţii”.Peisajele de pe Valea Arieşului scăldate într-o lumină vioaie ne făceau nouă,celor cinci din autorurism:Vasile B.Gădălin,Sorin Matei,Lazăr Morcan,Ioan Potinteu şi Al.Florin ŢENE,fi de sânge ai acestui ţinut de baladă,sau adoptivi, să înţelegem spiritul de libertate al moţilor.Arieşul curgea tumultos purtând mai departe ,în şoaptele valurilor,veşnicia credinţei strămoşeşti,a luminii şi iubirii de neam şi moşie,dar şi iertarea pentru cele petrecute sub Roata Morţii,însă nu şi uitarea. La intrare, comuna Horea ne-a întâmpinat cu Poarta Monumentală sculptată în lemn cu imagini din istoria locului,dar şi cu MONUMENTUL ROATA LUI HOREA, conceput de clujeanul Lazăr Morcan, cu ani în urmă, lângă un izvor care parcă murmura cuvintele”Fie ca niciodată ROATA să nu mai taie drepturile>>>>

In a doua jumătate a secolului XIX,ideea latinităţiii este promovată cu asiduitate ca”cea dintâi mare aventură spirituală a Ardealului”(Lucian Blaga,Şcoala ardeleană-latinistă,în Vremea,nr.726 ,din 28 XI,1973,p.7),iar B.P.Haşdeu,încă tânăr fiind,(186o),prin articolele sale insistă asupra problemei dacilor,(Perti-/au dacii?),arătând că Traian a subjugat numai daci,nu i-a exterminat în războaiele cu romanii.Interesul asupra soartei dacilor l-a avut şi Vasile Pârvan,care în Getica(1926)încearcă să analizeze protoistoria Daciei.Această nouă orientare a fost promovată,pe plan literar,de revista Gândirea,ce a apărut prima oară la Cluj,care a publicat în 1921 un articol semnat de Lucian Blaga,intitulat simtomatic Revolta fondului nostru nelatin.(Gândirea,I,1921,nr.10,p.181-182,studiul este reprodus în Ceasornicul de nisip,1973,p.47-50).In Isvoade(1972,p.17o)Lucian Blaga pune un accent deosebit pe dacismul nostru.Insă,tot el recunoaşte mai târziu că acest articol are stângăcii juvenile.Tot în acest context filosoful afirmă că orgoliul latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor,care cu orice preţ ne voiau subjugaţi.Astăzi e lipsit de bun simţ.(L.Blaga,Iyvoade,1972,p.17o),

După cum se observă istoria,prin oamenii de cultură,consemnează că suntem latini,având următoarele caracteristici:limpiditate,raţionalitate,cumpătare,iubitori de formă-dar vrând-nevrând suntem mai mult însemnatul procent de sânge slav şi trac,ce clocoteşte în fiinţa noastră,constituie pretextul unei probleme,care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneală.(L.Blaga,Ceasornicul de nisip,1973,p.47).Analogia pe care o face,de data aceasta poetul Blaga,într-unexperiment biologic al încrucişării unei flori albe cu una roşie a aceleiaşi varietăţ ,prin acest exemplu,încearcă să sublinieze faptul că în spiritul românesc dominanta latinităţii,liniştită şi prin excelenţă culturală coabitează cu alte spirite cu care ne-am încrucişat.Avem însă şi un bogat fond slav-trac,exusperant şi vital(…)Simetria şi armonia latină,nu e adeseori sfârtecată de furtuna care fulgeră molcom în adâncurile oarecum metafizice ale sufletului românesc.E o revoltă a fondului nostru nelatin.Suntem morminte vii ale strămoşilor.(L.Blaga, Ceasornicul de nisip,p.48).

Mulţi cercetători au încercat să revalorizeze fondul autohton al limbii române şi a originii neamului nostru.In acest context un rol important l-a jucat personalitatea lui Zalmoxe ce apare la mulţi scriitori ca profet.(Zalmoxis.Mister Păgân de L.Blaga,Cluj,1921).Tot în cadrul acelei viziuni filosoful născut la Lancrăm,se întreabă:De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin,care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată.Să ne siluim propria noastră natură-un aluat în care se dospesc atâtea virtualităţi?Să ne ucidem corsetându-ne într-o formulă de claritate latină,când cuprindem în plus atâtea alte posibilităţi de dezvoltare?

Atât Haşdeu cât şi Blaga au avut un interes deosebit pentru moştenirea dacică.La fel şi Mircea Eliade,care îl valorizează pe Zalmoxe,acesta fiind întruchiparea geniului religios al daco-geţilor,pentru că,în ultima instanţă,el reprezintă spiritualitatea autohtonilor a acestor strămoşi aproape mitici învinşi şi asimilaţi de romani.(M.Eliade,De la Zalmoxis la Genghis-Han,198o,p.86).

Interesul lui Blaga pentru strămoşii daci,care-i numeşte oameni de pădure(Izvoade ,1972,p.2001),este subliniat şi în Elogiu academic din 1937,dar şi în studiul Permanenţa preistoriei,din 1943(Fiinţa istorică,1977,p.49-67).Atât în Paşii Profetului ,cât şi în poemul Zamolxe,găsim analogii despre misterul păgân din munţii Daciei.In acest context Eugen Todoran remarcă:creaţiunea autorului nu numai că este în concordanţă cu istoria,dar legenda există în tradiţia orală întocmai cum poetul a indicat-o în piesă.(E.Todoran,Dramaturgia lui Lucian Blaga,studiu introductiv la teatrul lui Lucian Blaga,1970,p.XII).

Filosoful recunoaşte că Vasile Pârvan în Getica a pus în circulaţie numeroase idei asupra mitologiei şi religiei geto-dacilor în care s-au strecurat coeficienţi de spiritualitate personală.Spre aceaşi mitologie a alunecat şi cercetătorul,din păcate decedat, în urmă cu câţiva ani,preotul Dumitru Bălaşa un cercetător original privind rădăcinile geto-dacilor.

Autorul tratatului Getica susţine că geţii credeau într-un singur zeu de sorginte uraniană:Zamolxe.Nici Pârvan,nici Blaga şi Eliade nu au căzut de accord privind numele zeului dacilor.Unii îl scriu :Zamolxe,iar alţii Zalmoxis.In contradicţie cu Blaga care îi atribuia lui Pârvan susţinerea monoteismului la daci,Radu Vulpe subliniază faptul că autorul tratatului Getica consideră religia geto-dacă henoteistă.Henoteismul nu-i caracterizează numai pe geto-daci,dar şi pe toate popoarele indo-europene.Spre deosebire că poporul de atunci de pe teritoriuzl actual al României l-a păstrat mai pur decât alţii.(V.Pârvan,Dacia.Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene,Ediţia IV,1967,p.162,nota 31 aparţinând lui Radu Vulpe)

Realitatea este că,nici până în present nu s-a ajuns la un consens al istoricilor vis-à-vis de caracterul religiei geto-dacilor.

La sfârşitul secolului XIX,Erwin Rhode în Psyche(1894),pag.319/322)susţine caracterul monoteist al religiei geto-dacilor.Această poziţie a influenţat pe Pârvan,pe Ioan Coman şi R.Pettazoni.Insă ,pe de altă parte dualismul concretizat în Zamolxis şi Gebeleizis este susţinut,pe la 186o,de G.Bessel,iar în sens ironian de A.D.Xenopol.Acesta din urmă este convins că la început religia dacilor a fost politeistă,ca a tracilor,dar datorită învăţăturii lui Zamolxis ea s-a schimbat într-o religie reflexivă,având modelul lui Ahriman şi Ormuz.(Ion Horaţiu Crişan,Burebista şi epoca sa,ed.II,1977,p.448).Dar Mircea Eliade şi lucian Blaga consideră că aceste argumente şi dovezi,nu sunt îndeajuns pentru a reconstitui mitologia şi religia geto-dacă.{L.Blaga,Saeculum,,1943,nr.4,p.4),iar Constantin Daicoviciu scria în acest sens:Metoda topografiei stilistice a mitologiilor ariene nu e decât o splendidă confirmare pe alte căi decât cele filologice,istorice şi arheologice al acestui caracter politeist al credinţei strămoşilor.(Dacica,1968,p.18).

Firea poetică a lui Blaga îl face să vadă în versul Frunză verde un ecou al preistoriei.Intrezărim în dosul cuvintelor un verde arhaic de mitologie şi magie a pădurii şi a zeităţilor vegetale.(Saeculum).

Mircea Eliade a susţinut ,în secolul trecut,integrarea materialelor etnologice şi folclorice europene în orizontul istoriei universale a religiilor.(Mircea Eliade,Historie des croyanus et des idees religieuses).

Blaga publică în Saeculum un articol interesant în care se apleacă cu evlavie asupra ideii continuităţii multimilenară a culturii noastre folclorice şi ethnografice,considerând satul de tip arhaic reprezentantul preistoriei în lumea noastră istorică.(L.Blaga Fiinţa istorică,p.6o).Incă mulţi ani de-acum înainte vom mai avea revolta mitologiei în spaţiul istoric românesc până când o va extompa europenizarea ţării.

AL.FLORIN ŢENE

.

Se dilată poezia în lumină

Îşi varsă versul sensul înapoi

Descătuşind verbul fără vină

Ca la începutul scrierii în doi.
Eliberată de patimi pe-serate

Metafora găseşte liniştea la pol-

O mai caută poetul din păcate,

Dar s-a refugiat în anotimpul gol.>>>>>

In present , în această sintagmă descoperim mai multe sensuri de înţelegere : elită , notorietate , personalitate , vedetă şi vedetism,etc.Prin termenul de elită sunt desemnaţi marile figuri ale istoriei,eroii,conducătorii politici,slujitorii de rang înalt ai structurilor social-politice ale societăţii,liderii unor organizaţii care acţionează în societate,alte grupuri social-profesionale care se afirmă că ar avea un rol social deosebit,trăsături de excepţie care le caracterizează şi le disting de masa membrilor societăţii sau de alte grupuri şi comunităţi umane.Această categorie era indentificată cu aristocraţia.(Vezi:Despre rolul sistemului educaţional de E.Suleiman în Les elites en France,Le Seuil,Paris,1979).

Notorietatea nu înglobează,neapărat,o valoare umană cu trăsături de excepţie,ea se caracterizează prin apariţia regulată şi insitentă,chiar agresivă,pe sticla televizorului sau pe prima pagină a ziarelor ca exponentă a înţelegerii greşite a valorilor,prin abordarea din unghiul frivolităţii a percepţiei valorilor umane.Iar personalitatea desemnează pe cei care într-un anumit gen de activitate,opţin performanţe remarcabile,de obicei greu de realizat fără aptitudini deosebite sau în urma unui efort de excepţie.

Intre elite şi personalităţi există o diferenţă.Elitele sunt purtătorii unor virtuţi ale individului ca persoană singulară.In acest sens,termenul se foloseşte pentru a distinge un artist de valoare,un om de ştiinţă sau un sportiv care realizează recorduri inaccesibile.Intrucât aceste performanţe individuale sunt expresia cultivării unor virtuţi sau trăsături general-umane şi probează capacitatea omului de a se depăşi pe sine prin talent şi efort deosebit.

Personalităţile,spre deosebire de elite,sunt recunoscute prin activitatea depusă în domeniul său,dar care nu ajung la recorduri inaccesibile.Ele sunt cunoscute şi recunoscute într-o accepţiune mai restrânsă.Atât elitele,cât şi personalităţile,pot beneficia de notorietate dacă ar fi promovate de mass-media,dar,acestea lucrează în tăcere,ele provin din România profundă,şi pun trăinicie la temelia culturii,ştiinţei,artei,fără a beneficia,din păcate,de notorietatea oferită de micul ecran sau prima pagină a ziarelor>>>>